Japonia – a patra zi
Am pornit spre Kyoto, căminul cultural şi spiritual al Japoniei, cum este numit.
Am luat trenul de mare viteză – Shinkansen pe numele lui -, care a străbătut o distanţă de 500 km în două ore. E adevărat, biletul a fost foarte scump, dar ţinând cont de durata călătoriei şi de condiţiile oferite, a meritat toţi bănuţii.
Am ajuns la Kyoto, unde căldura se simţea şi mai acut decât la Tokyo. Am pornit în căutarea Ryokan-ului, adică a motelului unde ne rezervasem camera. Ohto Ryokan este un loc special. O clădire mică, din 3 etaje, foarte îngustă, un aşa-zis hotel autentic. Ne-a întâmpinat o doamnă în vârstă şi cocoşată, aparent foarte arogantă. Doar aparent cred. Ne-a pus să ne descălţam la intrare, ne-a dat papuci, ne-a cerut banii, ne-a dat cheile şi ne-a arătat de unde să ne luăm apă şi cafea. Ne-a spus?!?! Vorba vine… de fapt ea a vorbit încontinuu japoneză şi când chiar era nevoie să înţelegem şi noi, ne-a scris pe hârtie sau ne-a arătat din gesturi.
În Ryokan camerele sunt foarte mici, cu saltele tatami pe jos, un dulap în perete şi un balconaş care se închide către cameră cu un paravan de hârtie. Iar pentru a dormi se pun nişte pilote peste tatami şi o pernă foarte mică şi tare, plină cu rumeguş. Absolut fascinant!
Obiectivul principal al acestei zile a fost, bineînţeles, faimosul cartier Gion. Gion este cartierul gheişelor, al restaurantelor şi cafenelelor, al caselor vechi japoneze încă perfect conservate şi tot Gion este locul unde se desfăşoară cea mai mare parte din acţiunea romanului “Memoriile unei Gheişe”, de Arthur Golden.
Am bătut străduţele Gionului, ne-am bucurat de verdele din curţile oamenilor şi de pe case, de bambusul asortat, de pârâul care curge prin mijlocul catierului şi nu în ultimul rând ca nişte gurmanzi ce suntem şi ne respectăm, am sfârşit într-un restaurant… minunat. Ne-am descălţat ascultători la intrare şi am pătruns într-o cămăruţă unde erau şi bucătăria şi sala restaurantului: bucătarii găteau după o tejghea, iar apoi îţi aduceau bucatele şi le puneau pe masa ta care era de fapt… o plită. Am mâncat tot felul de ciudăţenii, nu-mi mai amintesc numele lor, cele mai multe erau fructe de mare şi diverse cărnuri, dar concluzia a fost… really tasty!
Ne-am întors spre Ryokan, ne-am aşezat pe malul apei şi ne-am bucurat romantici de o seară uşor mai răcoroasă şi marcată de bucuria unei călătorii inedite…
Concluzia zilei: nu cred că e doar o coincidenţă că cele două oraşe au numele la fel, dar anagramate. Aşa sunt şi ele. Dacă Tokyo este un oraş al tehnologiei, comerţului şi milioanelor de oameni care mişună încontinuu dintr-un colţ în altul, Kyoto este locul unde îţi duci spiritul să se bucure: în temple, în culori, în mai multă linişte.
Asta aşa, de noapte bună…
