Japonia – ziua a cincea
Cu oasele puţin prea brusc îndreptate datorită dormitului pe jos, ne-am trezit – ne trezise şi un cutremur în timpul nopţii – pregătiţi să continuăm periplul pe la faimoasele temple din Kyoto.
Am început cu Ryoan-ji sau Templul Dragonului Liniştit, un templu Zen aflat în nordul oraşului şi care aparţine ramurii Zen a budismului. Locaţia face parte din patrimoniul UNESCO.
Două particularităţi se întâlnesc în ograda Dragonului liniştit: o fântână în piatră unde apa destinată purificării curge încontinuu şi pe ale cărei margini scrie în japoneză: “what one has is all one needs”, acesta fiind un dicton specific învăţăturilor budiste.
Cea de-a doua particularitate este grădina templului, faimoasă, de asemenea. The karensansui rock garden este acoperită de pietriş mărunt precum şi de 15 bolovani relativ mari. Se zice că dintr-o singură privire, nu reuşeşti să-i vezi pe toţi 15, decât dacă te afli într-o stare de perfectă armonie şi relaxare.
După o jumătate de oră petrecută pe marginea curţii Zen în încercarea de a atinge iluminarea, am continuat plimbarea prin grădinile templului, într-o abundenţă infinită de verde şi am ieşit către autobuz.
Următoarea oprire a fost la Kinkakuji, Templul Pavilionului de Aur. Senzaţional arată! Este un templu budist şi este una din atracţiile principale ale oraşului Kyoto. Situat pe marginea unui lac şi îmbinând culorile pământului combinate cu aurul cu care este poleit, pavilionul se proiectează în apele liniştite ale lacului, reprezentând prin poziţia sa, graniţa dintre rai şi pământ. În funcţie de cum bate soarele, poate deveni dificil să te uiţi la clădire, căci poleiala de aur te poate orbi.
Curtea templului era plină de turişti, care mai de care mai încântaţi şi dornici să prindă în fotografii cele mai frumoase cadre. Și încântarea creşte când simţi cum se naşte bucuria oamenilor din toate colţurile globului la vederea acelor splendori.
Am luat prânzul chiar la ieşirea din templu unde era un local mic şi draguț, Zip Café şi o vânzătoare surprinzător de sociabilă pentru o japoneză.
Am continuat cu templul Ginkakuji – Templul Pavilionului de Argint. Deşi a fost iniţial conceput ca o vilă unde șogunul să se retragă la bătrâneţe şi pe care acesta o dorea poleită din argint (ca o replică la Templul Pavilionului de Aur construit de bunicul său), de-a lungul timpului, vila a fost transformată într-un templu budist, fără a i se mai adăuga niciun gram de argint.
Curtea templului este minuţios aranjată în diverse forme date de nisip, iar grădinile din jurul templului sunt de fapt nişte veritabile păduri, plimbările prin aceste labirinturi verzi fiind mai mult decât liniştitoare şi încărcătoare de energie pozitivă.
Este deja ora 16.30 şi trebuie să mai vedem templul Kiyomizu-dera, care închide la 18.00 aşa că pornim într-o cursă contra-cronometru până pe colina templului, printre magazine de suveniruri tentante (la care sufăr că nu avem timp să ne oprim) şi reuşim să intrăm pe poarta templului la 17.45. Aşadar, un sfert de oră la dispoziţie pentru templul iubirii, cum se mai numeşte!
Templul, într-adevăr deosebit de frumos, este un complex format din mai multe pavilioane colorate precum şi un mic pavilion care adăposteşte câteva căderi de apă cu efecte terapeutice.
La intrare te întâmpină o poartă mare portocalie, în dreapta ei domneşte un pavilion roşiatic şi înalt care domină întreaga colină, iar în spatele lor se află micile cascade precum şi pavilionul principal al templului cu faimoasa verandă de unde poate fi admirată o mare parte a oraşului.
Din păcate nu avem timp să ne bucurăm prea mult de aceste minunăţii, căci stricţii paznici japonezi ne arată încontinuu ceasul.
Frânţi de oboseală, dar atât de încărcaţi spiritual de frumuseţile văzute, ne-am întors în centrul oraşului şi am luat o cină foooarte gustoasă – şi scumpă, bineînţeles – pe malul râului. La masă am fost agăţaţi de un cuplu japonez care, auzindu-ne vorbind, a început să ne întrebe tot felul de curiozităţi: de unde suntem, unde e România – aici nu au prea înţeles şi până la urmă s-au mulţumit să ne localizeze în centrul Europei. La final ne-au dat şi titlul de cel mai frumos cuplu pe care l-au văzut. Lucky us!
Acum, noi chiar suntem un cuplu minunat, dar nu pot să nu remarc – uşor maliţioasă – că nici nu e greu să ne considere astfel atâta timp cât în Japonia lucrurile stau cu totul altfel într-un cuplu. Ni s-a povestit că relaţiile dintre parteneri sunt destul de reci, iar la scurt timp după căsătorie, 95% dintre bărbaţi se împart între soţii şi amante, ele fiind suficient de deschise la minte încât chiar să iasă împreună la cumpărături. Din punct de vedere social, lucrurile stau şi mai prost, la japonezi neexistând conceptul de prietenie. Ieşirile în oraş se fac după orele de muncă, adică pe la 8-9 seara, împreună cu colegii şi cu şeful, se mănâncă, se bea foarte multă bere, se merge acasă şi se cade lat.
Iar dacă la aceste ieşiri între bărbaţi, li s-a alăturat cumva – probabil din greșeală – şi soţia unuia dintre ei, la restaurant ea se va aşeza separat, la o altă masă, nefiind permis să stea la masa la care soţul ei și restul bărbaţilor servesc cina. Şi asta nu e din auzite, am văzut-o cu ochii mei.
Eeeee, doamnele mele ce părere aveţi? Ştiu, no comment…
Concluzia zilei: să ne bucurăm de bărbații noștri si de faptul că în țărișoara noastră, amărâtă așa cum e ea, chiar există egalitatea sexelor…
Am plecat şi noi către casa noastră provizorie şi am căzut laţi… nu de la bere precum japonezii, ci de la oboseală şi căldură.
Vă pup!
