Experienta nasterii la privat…
… a fost una superba!
Da, a costat destul de mult, dar merita fiecare banut. Bineinteles in contrabalans cu ce se intampla in cele mai multe din maternitatile de stat. Iar banii dati la cele de stat ajung la cel putin jumatate din sumele date la cele particulare. So…
Eu am nascut la Medlife. Acolo profeseaza doctorita mea, dar cred ca, indiferent de asta, as fi ales o clinica privata pentru a naste. Pentru ca imi doresc relaxare. Este unul din momentele cele mai frumoase din viata unei femei – intalnirea cu copilul ei – asa ca nu aveam de gand sa-l diluez cu stinghereala introducerii bancnotelor pliate temeinic in buzunarele cadrelor medicale. Ca apoi dumnealor sa reactioneze exact ca un telefon public unde ai bagat fisa si vine tonul, respectiv zambetul si atentia acordata-mi. Nu, vroiam profesionalism si muuuulta atentie din partea lor. Asa ca am ales s-o platesc. O sa spuneti ca si dincolo e deja platita… da, stiu si tocmai de aceea ma enervez de fiecare data cand le vad figurile acre in lipsa extra-platii. Stim cu totii ca nu e vina pacientilor ca nu au ei salarii corespunzatoare. Si cu toate astea…
In sfarsit, asta e, bine ca exista alternativa. Si bine ca ne-am permis aceste sume.
Asadar, Medlife ne-a fost gazda, mie si sotului meu, pentru aproape patru zile, incepand cu sosirea in miez de noapte cu apa curganda, dar condusa de o bucurie uriasa (unde e panica de care vorbeste toata lumea?) pe patul camerei de garda, unde… au inceput contractiile. Nu stiam ce-s alea pana in acel moment si, simtindu-le, am stiut ca nici nu mi le-as fi dorit. De acolo m-a preluat doctorul de garda, iar in 10 minute a sosit si doctorita mea gata de treaba.
Apoi, toate au mers ca pe banda, iar in jumatate de ora domnisoara Maral era in lumea noastra. Iar eu si tatal ei urmaream din unghiuri diferite cum maini pricepute o plimbau prin sala de nastere si ii acordau cel mai mare scor APGAR. In scurt timp mi-a fost adusa pe piept si ne-am cunoscut. A fost intr-adevar un moment emotionant, dar in masura in care eu eram treaza doar cu ochii, creierul si – cred – cu partea superioara a corpului. Adevarata emotie abia urma… si o traiesc zilnic.
Si cam asta a fost… dupa aceea m-au cusut la loc si m-au dus la terapie intensiva unde am stationat toata noaptea. Si unde doua asistente au vegheat in permanenta sa imi fie bine. Si mi-a fost.
Greul a inceput dimineata cand a trecut efectul calmantelor. Recunosc ca nu ma asteptam sa fie atat de mari durerile. Dar, deh, nu mai fusesem operata niciodata. Din fericire durerile cele puternice nu au durat decat o zi, iar calmantele au functionat.
Restul e… diferit in totalitate. Asta pentru ca perceptia si asteptarile mele au fost “usor” gresite… ma gandeam ca merg la hotel, dar nu si ca nu o sa pot cobori (din pat) la micul dejun, ma gandeam ca o sa dorm linistita noptile, dar nu ca pentru asta va trebui sa iau somnifere, ma gandeam ca miscarea va rezolva povestea cu durerea, dar nu si ca trebuie sa fiu ajutata si sustinuta pentru asta. Si, da ma gandeam ca micutza mea va suge viguros, dar nu cu pretul distrugerii sursei de laptic.
In plus, vreau sa va spun cu mana pe inima ca cezariana a fost alegerea optima, nu vreau sa supar pe nimeni si vreau sa ma intelegeti: apropierea de copil este una uriasa, nu stiu cu cat mai mare putea fi prin nastere normala, dar stiu sigur ca durerea si chinul travaliului mi-ar fi stirbit bucuria, iar in cazul meu nu functioneaza povestea cu femeia-super-erou. Mie mi-a fost mai bine asa. Si as repeta oricand experienta.
Si repet, doctori, asistente, infirmiere de la neonatologie si ginecologie veneau ca la pelerinaj sa verifice starea mea si a fetitei. Atentia a fost uriasa, ajutorul lor idem. Le multumesc tuturor si in special doctoritei Dincaref!
Despre ce a urmat acasa si… in suflet, in episodul urmator!
