Tic-tac-urile din viata mea
Tic, tac, tic, tac…
O auziti? este bomba din mine, care sta sa explodeze! Ticaie asa de aproape 6 luni, ca sa nu mai punem la socoteala alte cateva luni anterioare…
Ea, bomba, se afla in inima, este adevarat, dar cablurile sunt conectate la toate terminatiile nervoase ale corpului meu, ceea ce inseamna ca atunci cand va exploda, va imbiba cu starea mea de bine tot ce ma inconjoara, mii de kilometri rotunzi cat pamantul.
Maral a pus bomba, da, v-ati prins. Cu 15 luni in urma, a instalat-o pe ascuns si apoi s-a asezat cuminte si a pandit smechera sa vada cum siroieste nitroglicerina prin mine. S-a amuzat noua luni, a facut tumbe printre dinamite, a ciocanit politicoasa cand nu mai avea unde sa se ascunda de ele si a intrat in vietile noastre fara ca noi sa banuim mare lucru din ce ne astepta.
Iar acum? Au trecut aproape 6 luni. Nu stiu cand, nu stiu unde (aici, am o vaga idee), dar stiu cum. Cu dragoste. A inceput totul cu 2 ochisori inchisi si o inima batanda in bratele mele. Cu doua buzite de iepuras lipite de corpul meu. Cu iubitul meu iubind-o pe iubita noastra.
In bunul meu obicei, cand ma asteapta ceva important, incerc sa nu ma gandesc aproape deloc la asta. Incerc sa nu-mi imaginez nimic din ce va’ sa vina. Aici a fost greu, pentru ca importanta si noutatea erau coplesitoare. Acum imi dau seama ca oricat m-as fi gandit, ar fi fost degeaba… n-aveam nici cea mai vaga banuiala despre viata in trei:)
Viata mi-a demonstrat adesea ca o teorie emisa in valtoarea unei discutii, iti va fi curand demontata chiar de ea, viata reala. Poate ca, in fapt, asta provocam chiar noi insine aducand pe tapet o chestiune cu care nu suntem foarte impacati acolo, adanc in noi si atunci o scoatem sa explodeze in spatiu deschis.
Asa a fost si cu dorinta mea de motherhood! Si nu numai.
Cu ani in urma, inainte ca pasii sa ma indrepte catre iubitul meu (sau ca Maral sa ni-i indrepte unul spre celalalt), nu vroiam sa aud de casatorie sau de copil. Prima mi se parea o institutie desueta, o banalitate care nu-ti poate aduce nimic nou si frumos, ba din contra (din cauza exemplelor din jurul meu) o incorsetare a libertatilor tale de individ asa-zis independent (ha!).
Un copil suna pe atunci… ciudat. Cum sa am un copil de care ar trebui sa am si grija, atat timp cat eu sunt un copil, cat eu sunt cea alintata, iubita si rasfatata de toata lumea (a se citi familia)? Nu, nu-mi trebuia!
Si a aparut EL! La inceput (adica niste ani), mi-a fost bine asa, libera de orice angajament si doar (foarte) indragostita. Apoi a aparut gandul ca vreau sa fiu a lui forever. Toate bune si frumoase. Pana cand mi-am dat seama ca ceva zgandarea inside dupa un rod al iubirii noastre. M-am panicat. Cum adica, copil?!?!? Vreau eu asa ceva? Nu, nu cred. Poate ca este doar panica aceea tipic femeiasca ca timpul trece (panica adanc implantata si de muuulta lume in jurul meu). Si totusi varsta nu mi s-a parut niciodata un impediment… si atunci? Ei bine, probabil ca incepusem sa ticai!
Si incet, incet, unele din gluma, altele din prea serios… au aparut… inelul pe deget si ecoul in suflet.
Iar acum, ma uit in urma, la mine panicata ca ar putea sa-mi placa sa fiu legata de el, panicata ca ma atasez de un copil, panicata ca o sa ma dedic mai mult lor decat mie… si… guess what? Asa s-a si intamplat. Si am avut dreptate: imi plac toate astea. Dar panica s-a spulberat si acum simt doar o enorma bucurie!
Ceea ce va doresc si voua:)
Iar explozia? M-am gandit mai bine, o sa explodez in fiecare zi cate putin… so, stay close:)
