Eu si comunitatea de bridge din Romania
Stiti secventele acelea din filme in care membrii unei comunitati mai mult sau mai putin secrete primesc sms-uri prin care sunt convocati in ziua x in locul y, fara alte comentarii, iar ei lasa totul si merg acolo?
Ei bine, acesta este sentimentul pe care mi-l da mie un concurs sau un campionat de bridge, in Romania.
Ma bucur enorm de a fi fost aleasa pentru a trai experienta contactului vizual si auditiv, ba poate chiar si tactil, cu aceasta mare Liga.
Cu siguranta, ei insisi nu se percep ca facand parte dintr-o liga atat de mare si importanta, caci ii aud mereu suferind ca au ramas putini activi.., dar pentru o persoana care are parte de spectacolul pauzelor dintre meciuri, in calitate de profan ametit si pierdut in fum si zgomot, va asigur ca multimea este atat de mare incat orice organizator de conferinte, in permananta temator ca nu va avea audienta, ar fi cu adevarat invidios. Si nu doar pentru numarul lor, ci mai ales pentru capacitatea, dar mai ales disponibilitatea acestora, de a interactiona.
Momentul pauzei dintre doua meciuri de bridge este demn de un film romanesc apartinand noului val cinematografic. 
Jucatorii incep sa iasa din sala unul cate unul pe masura ce termina de jucat. La inceput se citeste frustrarea pe figurile lor caci sunt inca putini si din echipe diferite, motiv pentru care nu isi pot impartasi rezultatele, dar mai ales jocul in sine (caci trebuie sa stiti ca, dupa ce se termina un meci, acesta va fi reluat in dialogurile dintre membrii unei echipe).
Am ramas profana in ceea ce priveste acest joc si simt ca asa voi ramane, insa ma pot mandri cu imbogatirea vocabularului de bridge: done, carale, manse, sapte fara, pici, releu, ghina si lista poate continua. Sa nu credeti ca stiu si ce inseamna aceste cuvinte. Mai mult chiar, aproape ca am pierdut si semnificatia cartilor clasice pe care le cunosteam atat de bine in copilarie si adolescenta.
Oamenii sunt insa absolut fascinanti. Fiecare isi poarta in gesturi si mimica, povestea proprie. Dar pasiunea si dedicatia pentru bridge sunt atat de mari incat de fiecare data stau si ma intreb daca acesti oameni au si vieti separate, normale? Sau zilele lor curg doar intre concursuri si campionate de bridge?
Fiind de cativa ani printre ei, am reusit sa descopar cateva dintre povestile lor de familie. Partenerii lor de viata sunt, cei mai multi, tot bridgisti. Suntem putine care pur si simplu ne insotim iubitii la aceste jocuri.
Jocul este unul greu. Asa cred. Din cate am inteles, nu este vorba de noroc, chiar daca este un joc de carti. Ei imi spun ca e vorba de stiinta. Eu cred ca e vorba de o cunoastere perfecta a partenerului si de o comunicare optima cu acesta. Fiecare trebuie sa cunoasca stilul de joc al celuilalt ca sa poata face urmatoarea miscare. Dar trebuie sa fie sigur, in acelasi timp, ca si partenerul lui a inteles asta.
Sa revenim insa la spectacolul din pauza.
Jucatorii!!!! Oh, acesti actori impecabili intr-o piesa de teatru realist cu tente perfect alternate de tragedie si comedie. Din afara ai putea sa-i asemeni personajelor lui Ionesco. Asta pentru ca nu stii tu termenii. Si poate chiar si Ionesco, neintelegand nimic, i-ar accepta. Dar acolo, in interior, logica este totala, perfecta si de netagaduit.
Premiile sunt un pretext. Aproape nimeni nu este interesat de ele. Ei vor sa joace. Desigur, orgoliul le dicteaza sa ramana mereu in top. Sau, alteori, nevoia de bani. Dar jocul rules.
Venit doar ca sa te relaxezi si sa te bucuri de o mini-vacanta prin cine stie ce oras al Romaniei, sentimentul pe care ti-l transmit jucatorii de bridge, tie observator conservator, este unul de decandenta. Care te sperie si te atrage in acelasi timp. Tigarile si bautura care se consuma in cantitati importante si concentrate pe durata pauzelor sau la finalul glorios al unei zile de concurs, contribuie substantial la scenografia genialei piese.
Daca in ansamblul unei pauze, ti-e greu sa caracterizezi multimea…, luat separat, fiecare individ este sarmant, devenind un personaj principal al unei povesti colective.
Particip la aceste pauze si cine “de dupa”, de peste 4 ani. La inceput ma speriam foarte tare vazandu-i cum navalesc fizic si haotic peste mine riscand sa ma calce in picioare. Acum am invatat cum sta treaba si calculez duratele in asa fel incat sa nu ma aflu in mijlocul lor in momentul atacului. Daca totusi se intampla vreo ratare a sincronizarii, stiu sa ma strecor cu succes printre picioare si burti vibrande, atenta sa nu primesc coate sau palme nevinovate ca urmare a gesticularii in timp ce isi povestesc donele.
Sa nu credeti ca nu mi-am atras si antipatii de-a lungul acestor ani… cele mai multe de la colegii de echipa ai iubitului meu care, odata cu intarea mea in gasca si a iubitului meu intr-o relatie care parea serioasa, s-au panicat ca va urma ruperea lui de echipa.
Intuitia lor nu a fost total gresita, caci a avut loc o oaresce rupere. Sper insa ca nu mi se datoreaza in totalitate, ci doar partial cat sa-mi satifaca vanitatea de a fi preluat eu o parte din acea pasiune pe care o manifesta pentru joc. Intre timp, oricum s-a mai refacut echilibrul…
Asa cum va asteptati, am deja favoritii mei, loc castigat datorita interpretarilor geniale pe care le realizeaza in cele 20 minute de pauza. Si desigur, sufar atunci cand preferatii mei lipsesc de la vreun concurs. Antipatii nutresc putine, deoarece nu raman niciodata nesatisfacuta in dorinta mea de spectacol decadent. Saxofonistul, e adevarat, lipseste…
Va astept, actorii mei preferati, cu drag si cu nerabdare pana la urmatorul concurs,
(pseudo) Chibitza Soare