Ce mai e si cu filmul asta, La grande bellezza? Eh?
Ce uragan! Ce impertinenta! Ce lunga bataie a inimii!
Mi-a fost teama sa ma duc la acest film. Si aveam de ce. Nu m-a lasat sa vad decat vreo doua-trei imagini aparent rupte din context si jap, m-a tintuit de zid – noroc ca era zidul gaurit al Colosseum-ului – si de nu m-a plesnit cu vant, cu pietre, cu bice si cu raspunsuri pe care nu vroiam sa le aud… de dracu m-a luat.
Si ce ma gandeam eu ca o sa vad Italia, Roma chiar, ce bucurie, ce locuri cunoscute, ce muzica frumoasa…. Da’ cine le-a vazut? Daa, le-am zarit, cum dureros si sarcastic de zambitoare imi treceau cu toatele prin fata ochilor si fiecare imi urla tot cu zambetul pe buze cate o intrebare: Cum e cu risipirea vietii? Care ziceai ca e menirea ta? Ce faci tu in viata asta? Catre ce te indrepti? Deci, da! Bine ca am in pana mea o familie asa frumoasa acasa, caci altfel, maine pe Xanax intram. Asa mai aman cateva zile…
Da, recunosc ca exagerez de dragul artei. Dar nu exagerez cu nimic cand spun ca La grande bellezza mi s-a parut un film de exceptie. Ma asteptam sa fie un film profund ca doar este european. Ma asteptam sa imi placa pentru ca e italienesc. Dar sa imi placa atat de mult? Sa ma puna pe ganduri atat de tare? Sa imi doresc sa-l mai vad o data si sa pot da pauza si sa (ma) analizez (in) pasajul respectiv? Hm… nu, la asta nu ma prea asteptam.
Acum inteleg perfect reactiile vehemente nascute impotriva acestui film. Nu vrem niciunii sa ne vedem asa. De ce sa ne stricam zenul, ziua, noaptea, viata? De ce sa ne cutremuram comoditatea? Nu e mai bine sa speram ca maine va fi altfel? De ce sa ne asumam noi schimbarea? Si ne trezim uite asa la 60, 70 de ani si unii ne vom intreba da’ noi pe unde am trecut? Ca nu se vede nicio urma… Sau altii ne vom minti ca am lasat mii de urme. Sau si mai rau, ne vom amagi ca nici nu trebuie sa lasam urme. Si toate pot fi adevarate. Si toate pot fi false. Si de fapt singurul lucrul care conteaza este probabil asumarea….
Ca girafa dispare e doar un truc, ca insemni ceva pentru o mana de oameni nu e mare scofala, ca iti pleaca definitiv cei din jur, e trist, ca esti inteligent si acid si usturator cu ceilalti e autovindecator, ca esti autoironic e fair, dar ca ramai tu cu intrebari neraspunse… e deprimant si sufocant si frustrant si poate fi tarziu…
Si cu toate astea Marea frumusete ramane viata cu toate provocarile ei, cu toate oglinzile deformante in care te obliga sa privesti, cu tipologiile caricaturale pe care ti le arunca in cale, cu trucurile ei invechite, cu tine brav inotator printre ele… sau nu.
Mortacci suoi’
