despre (barbatii) homosexuali
si cum m-au ajutat ei – dragii de ei -, sa imi constientizez dezvoltarea personala.
acum muulti ani, pe cand eram o naiva pustoaica si ma aflam in vizita la prietena mea din Bologna, am iesit la ceas de seara sa ne batzaim in club. eu, mare amatoare de dans aflandu-ma, am fost foarte incantata de initiativa, iar ea, bucuroasa nevoie mare ca isi scoate oaspetele in oras, ancora di piu.
no, super pana aici. numai ca, fata precauta sa nu i se intample dracului ceva prietenei ei si doamne fereste s-o agate vreun italian zulufat cu ochii care ti-au pus inel pana ai aterizat in baldachin, ce s-a gandit ea, hai s-o duc pe romancuta intr-un club de gay. acolo bem si ne manifestam in siguranta, ba chiar ne putem face oleaca de ras. da’ romancutei nu i-a zis nimic. eh si sa vedeti surpriza?!?! intra balcanica in club, ea civilizata si (pe-atunci-mult-prea) cuminte, isi lasa hainutele la garderoba si se trezeste fix intr-o multime de … barbati. frumosi rau, manca-le-as ciocul lor.
– yuhuuuuuuu, party!!!! gandesc eu, cu extazul varstei (intrauterine as putea spune, tinand cont de maturitatea mea pe subiect, la momentul respectiv)
– ntz, mars in cotet frumoaso, nu vezi ca astia se ling intre ei, ce treaba ai tu sa iti curga balele la ei? poate doar daca ai noroc, vreo fetita-baiat daca te-o vedea…, zise zeita mea interioara, personaj-de-carte-din-categoria-concurenta.
pffff, ce greu a fost! am suferit in noaptea aia mult tare. aveam o singura intrebare care nu ma lasa deloc in pace: cum mana aia de barbat frumos (si italian) sa mangaie cu atata tandrete si romantism si masculinitate… un obraz de barbat? ce trista eram…
si uite asa am facut cunostinta cu ei, cu homosexualii. auzisem de ei da’ nu avusesem onoarea sa-i si vad in carne si oase. si i-am vazut. si nu mi-a placut. atunci. a urmat barcelona si ei multi pe strazi. si iar nu mi-a placut. pentru ca imi era zdruncinata “normalitatea” (care dracu o fi fost aia). lipsa femeii imi dadea o stare proasta. plus ca nene, eu m-am nascut si am crescut cu credinta ca “barbatii e ai nostri”. punct.
a mai trecut ceva vreme, m-am obisnuit cu ideea, fara s-o agreez foarte tare. am mai si cunoscut homosexuali. faini. am devenit si agera intru a-i depista. m-am ofticat al dracului de tare cand imi placea de vreunul. nah, ca’n tenis.
apoi a venit Milk. filmul. cu Penn. care Penn pentru mine era (si este) un munte de barbatie cu tot ce e frumos in notiunea asta. ia de aici Soare: Penn, in rolul unui homosexual.
si atunci a fost declicul. atat de tare mi-a placut filmul si rolul lui, incat din momentul acela nu am mai avut (prea multe) prejudecati cu privire la “anormali” (acu’ vaz ca anormali devenim astia care judecam ce nu ne priveste).
si de atunci, catinel asa, m-am impacat cu ideea (cu mine adicatelea in primitivismul in care ma aflam) si le-am dat voie sa existe. homosexualilor. ha!
pana a venit Telespan.
baaai baiatule, sa ne fie clar: eu sunt mandra tare ca m-am impacat cu povestea asta. dar sa nu exageram. de la o carte despre un cimitir (sic!), sa ajung sa imi si placa de voi?? prea abrupt. zic.
ca nah, mintea umana nu poate mereu sa sara peste vizualizare…, iar in Cimitir, ai de vizualizat, nu gluma. si totusi, n-am, fratele meu, nicio problema.
oi fi si eu homo? greu de grezut, ca doar imi place coana P mai abitir decat orice. si ma uit si in oglinda si parca tot a poezioara siropoasa aduc.
asta e, m-au vindecat mortii lui Telespan. traiasca, atunci!
a lu’pulescului
ps. cum mi’s onesta, io tre sa va recunosc ca am ramas cu ciuda cand vad o bucata de barbat care e barbatul altui barbat, il injur in gand. dar atat. parol.
