Cea mai tumultoasă relaţie a mea

By soare on 5-14-2012 in Traite

Am observat că se vorbeşte foarte mult despre relaţiile dintre un el şi o ea, despre relaţiile dintre fiecare dintre noi şi părinţii noştri şi respectiv expectativele lor…, despre relaţiile de prietenie dintre doi ei sau două ele sau despre – da, ştiu – mult prea controversata şi aparent imposibila relaţie de amiciţie dintre un el şi o ea.

Din păcate se vorbeşte mult prea puţin despre relaţia primordială, fundamentală şi generatoare a realelor sau falselor sentimente care stau la baza relaţiilor de mai sus: relaţia fiecăruia cu el însuşi.

Cred că este – sau ar trebui să fie – cea mai complexă, iniţiatică şi dătătoare de satisfacţii veritabile şi de calitate, relaţie pe care să ne bazăm şi de la care să pornim în căutarea legendei personale.

Se spune că sentimentele care există între membrii unei familii – şi aici vorbesc de rudele de sânge: părinţi, copii, fraţi, bunici – sunt unele de iubire necondiţionată spre deosebire de celelalte sentimente care se nasc în viaţa unui individ. Nu spun că nu este adevărat, dar consider că o persoană care se dezvoltă într-un mod nearmonios cu ea însăşi, va eşua în orice relaţie, inclusiv în cele familiale.

Şi pentru că am strâns o paletă destul de largă de poveşti ale unor relaţii eşuate sau reuşite ale indivizilor cu ei înşişi, o să dezvolt câteva aspecte.

Cea mai cruntă mi se pare, de exemplu, negarea. Adică atunci când titularul corpului, ego-ului şi spiritului refuză să audă urletele acestora, refuză să asculte mesajele trimise din interior. Şi asta pentru că şi-a prestabilit cu mare atenţie, dar cu un foarte mare grad de eroare, propriul destin pe termen scurt, mediu şi lung, bazându-se doar pe factori externi şi nu pe ceea ce îi dictează eul său.

Aceste persoane se amăgesc că le e bine, se chinuie să imprime acelaşi lucru în afară, se complac în rău, se zbuciumă, se îmbolnăvesc. De ce toate astea? N-ar fi oare mai simplu şi mai respectuos faţă de ele însele să îşi asculte vocea interioară şi să deschidă cu fair-play un dialog elegant cu sinele lor? Iată că nu!

Ele preferă de multe ori să stea – şi când zic să stea, gândiţi-vă, vă rog, la summumul staticului -, să se întrebe de ce tot ceea ce e mai rău li se întâmplă lor, de ce toţi prietenii lor sunt falşi, de ce toţi bărbaţii sunt porci, de ce toate femeile sunt … uşoare.

Este într-atât de oarbă în faţa sa, o astfel de persoană, încât toţi ceilalţi sunt văzuţi sau mai bine spus, zăriţi, printr-o ceaţă densă, pe zi ce trece mai greu de pătruns şi aproape imposibil de înlăturat. Numai că în felul acesta, ea va ajunge până la urmă tot faţă în faţă cu sinele ei, iar atunci va fi complet singură, confruntarea cu propriul eu devenind cu mult mai dureroasă decât dacă şi-ar fi permis sieşi o creştere armonioasă, care începută la timpul just, i-ar fi atras numai gânduri pozitive şi relaţii reuşite cu cei din jur.

Mai există în antiteză, o altă categorie de oameni, de departe mai fericiţi decât primii, dar şi ei profund extremişti din punct de vedere afectiv şi anume cei care trăiesc într-o armonie suficientă cu ei înşişi, nutrind o iubire totală şi evident narcisistă pentru ceea ce văd în oglindă şi simt în gândire.

Avantajul în ceea ce îi priveşte este că cei din jurul lor sunt capabili în foarte mică măsură să-i rănească, iar rănile se vor reface cu rapiditate, aceştia având o capacitate înnăscută de a renaşte din noroiul înfrângerilor.

Eu una nu am descoperit încă cum e mai bine, tot ce ştiu este că mă caut în permanenţă, mă provoc, mă alint, mă bucur, mă cert, mă pedepsesc, mă iubesc!