Absolut fabulos!
Auzisem multe despre Marcel Iures. Cel mai adesea, zvonul era ca joaca foarte bine. Eu nu-l prea vazusem in piese de teatru, iar in ultimele filme nu m-a convins foarte tare. In seriale, nici atat. Intotdeauna mi-a dat un sentiment de aroganta. Dar nu pot sa neg, totusi, ca eram mandra de el cand prindea un proiect pe-afara.
Aseara l-am vazut in Absolut! dupa Ivan Turbinca. A fost un Iures la care nu ma asteptam si la care ma dusesem cu o inima usor indoita. Dar a fost un Iures de o ora si jumatate care a facut un slalom impecabil de la coltul strazii pana la poarta raiului. Cu mici opriri in iad.
Da, stiu, toti il facem. Dar putini dintre noi isi asuma relaxati traversarea strazii intre cele doua institutii supreme. Ba din contra, lasam totul pe mana sortilor. Sau, la latitudinea sefului din livada…
Sa revin la Iures. M-au impresionat trecerile pe care le-a parcurs. Da, orice actor ar trebui sa fie capabil. Dar nu orice actor e capabil. Mai ales atunci cand regizorul alege interpretari scurte, dar atat de diferite de la un personaj la altul. Si toate, jucate de un singur om.
Datorita vocii iuresene, binecunoscute si vibrante pana… departe (mai ales in corpul si mintea unei femei), m-am indragostit de Dumnezeu. Cu gesturile lui de sef-a-tot-stapanitor-dictator-de-bune-si-rele, cu milostenia lui test/demonstratie pentru credinciosi, dar mai ales pentru audienta lui principala, Sf. Petru, cu prestanta lui universala si cu cea mai controversata putere de decizie ever, peste viata si peste Moartea fiintelor umane.
L-am reauzit si pe Amza intr-o imitare olteneasca voita si reusita, am si poftit (rezonabil, in conditia mea) la salamul atarnat de scripete, am cugetat la cat de simplu este sa te asezi intr-un cosciug cand e facut de tine si nu lasat de soarta la poarta, iar intentiile nu sunt tocmai… eterne, am simtit nevoia de o turbinca la purtator, dar mai ales am castigat un roman frumos pe dinauntru si pe dinafara pentru panoplia mea de talente nationale.
Pentru ca, pe langa trecerile de pe scena, intotdeauna m-a fascinat trecerea dintre scena si viata de zi cu zi, dintre personaj si omul normal, am avut bucuria sa-l vad pe acelasi Iures luandu-si cina acolo unde poposisem si noi dupa piesa. La fel de frumos, la fel de singur intre multe personaje, cu o aroganta pe care i-am permis-o din toata inima!
