Na, ca m-am facut actrita!

By soare on 10-14-2012 in Jucate, Traite

Glumesc, bineinteles!

Dar am trecut razant pe acolo. Da, am facut un curs de actorie. De ce? Pai am multe explicatii/motivatii. De exemplu teama mea de a vorbi in fata multimilor. Ma cam saturasem de ea si trebuia sa o pun la zid. Apoi, vesnica intrebare care se naste ori de cate ori merg la teatru: oare ce simt oamenii aceia de pe scena? Cand vad sala plina/goala, cand depind de replicile colegilor de scena, de heblul care cade prea repede sau prea tarziu, ce simt in culise in asteptarea scenei proprii si mai ales ce simt ei la aplauze. Si a mai fost o curiozitate trezita de discutiile cu prietenii mei din domeniu despre TEATRU! Trecusem (tot razant) si pe langa film si imi facusem o idee… Dar, intr-adevar, teatrul este cu totul altceva. Elementele AICI si ACUM sunt, iata ca si de aceasta data, datatoare de o betie cumplita. De o dependenta foarte greu de gestionat.

Sa va povestesc:)

Aseara am avut spectacolul de final. Primul spectacol din viata mea in care am fost… dincolo.

A fost deosebit de frumos. Am trait aproape 3 ore intense si pline de emotii. Momentul in care regizorul intra in culise si iti spune: din momentul acesta nu mai iese nimeni, caci a inceput lumea sa intre in sala este… infricosator. Acum, gata! Nu ne mai putem intoarce, nu mai putem da timpul inapoi. Da, vrei la baie, vrei sa bei tot ce nu ai in culise, vrei sa mananci, organismul (adica creierul, desigur) incearca in toate modurile posibile sa te ajute sa fugi. Si nu ai cum. Te mobilizezi caci pana la urma, asta ti-ai dorit.

Emotiile sunt uriase. Sau, ma rog, au fost pentru mine. Pana am intrat in prima mea scena. Dupa aceea, gata. Totul se linisteste. Raman niste mici emotii, de control. Recunosc ca i-am invidiat pe colegii mei care nu aveau deloc emotii. Dar m-am si hranit din siguranta lor. Si piesa a curs. Telul suprem a fost sa nu-mi zaresc cunoscutii in sala. Stiam ca daca ni se unesc privirile, apar gandurile si personajul meu fuge. Si nu trebuia sa se intample asta. Noroc ca personajul meu a fost unul foarte puternic. Femeia, cap de familie!

Tin minte ca prima oara cand mi-a fost incredintata Gina, caci asa se numeste ea, m-am speriat foarte tare. Eu, o femeie care isi domina sotul? Eu, o femeie care urla la barbatul de langa ea? Eu, o venala? Eu, un om al interesului?

Si da, eu am fost toate astea! Chiar daca in viata reala, nu am fost niciodata niciuna din ele. Trecerea de la o viata dusa intru slavirea armoniei si a echilibrului, fara a-mi dori vreodata sa aud urlete sau sa le generez la 2 ore de rapacitate si punere la zid a partenerului, faptic si vocal, a fost… foarte placuta. Ii multumesc regizorului ca mi-a demonstrat ca pot sa fac asa ceva. Ii multumesc lui Freud pentru a fi considerat orice opera de arta, o defulare, iar pe actori „psihopati pe scena”. Este uluitoarea descarcarea de toate rebuturile pe care le strangi in tine, de tot ce inabusi fara sa stii, de toti cei de care te-ai saturat si nu stii cum sa le intorci spatele.

Apoi, oamenii pe care i-am cunoscut! Ma uimeste de fiecare data cum pasii ma poarta spre intalnirea cu oameni MISTO! Cu oameni frumosi cu care poti comunica, pe care sa te poti baza si in care sa descoperi bucuria noului – of, recunosc ca ii iubesc pe iubitorii de nou! -, un grup care s-a inchegat pe parcursul a 7 luni de zile, cu momente bune si nebune, cu timiditate, dar mereu cu dorinta de a ne trage unul pe altul in sus. Si asa, am crescut, putin cate putin, din nimic si pana la un curaj pe care nu-l banuia nimeni in interiorul sau.

Spectacolul a fost o incununare. A tuturor acestor momente. Si a fost o reusita. Din punctul nostru de vedere. Caci cred ca asta conteaza mult mai mult decat eventualele critici mai ales atunci cand miza ai fost Tu. Si atat!

Dar, trebuie sa recunosc ca nimic nu se compara cu.. repetitiile. E adevarat ca abia acum mi-am dat seama de asta, dupa spectacol. Asta pentru ca toate gandurile noastre, ale membrilor echipei, se indreptau catre acest spectacol. Catre emotiile momentului cand familiile si prietenii nostri ne vor privi curiosi din sala. Abia acum imi dau seama cat de frumos a fost in fiecare zi de luni, timp de 7 luni de zile. Cat de mult am absorbit in acele zile. Cate energii m-au alimentat.

Regizorul nostru ne-a spus inca de la inceput si a tinut sa ne repete la tot pasul ca nu vrea de la noi altceva decat ADEVARUL. Ca nu vrea teatru fals. Ca nu vrea tehnici in faza asta, o sa avem noi destul timp pentru ele, daca vrem sa continuam. El a vrut sa fim noi, sa ne aducem pe scena, sa ne imbracam in personaj si sa-l prezentam lumii, dar mai ales tot noua. Sunt rari oamenii precum regizorul nostru, care isi pune pe tava sufletul si se lasa purtat odata cu tine – un amator – pana unde (crezi ca) esti tu in stare sa-l duci si nu pune piciorul pe frana ba din contra, iti sopteste: apasa acceleratia ca mai merge si nu intervine decat in situatii limita adica atunci cand tu te-ai speriat foarte tare si te blochezi. Sunt foarte rari oamenii care se dedica cu totul, constienti dar netinand cont de posibilitatea aparitiei dezamagirilor pe parcurs si sunt si mai rari oamenii care investesc suflet orbeste, nepasandu-le ca ei raman cu foarte putin, iar tu, vampir profitor iti faci rezerve pentru inca mult timp dupa ce te vei fi despartit de ei.

Dar el asa e, iar eu fac cu ochiul destinului pentru ca a fost generos.

Multumesc, de asemenea, Cristian, Madalin, Alina, Elena, Oana, Ana, Vlad, Roxana pentru ca v-ati lasat purtati catre acest curs, sper din toata inima sa mai am ocazia sa joc si sa ma joc cu voi:)

Caci, da, am de gand sa ma intorc. Dupa un timp in care ma pregatesc de un alt spectacol, cel putin la fel de intens si asteptand atat de curioasa si bucuroasa intalnirea cu noua membra a echipei:) Si, promit sa fiu ADEVARATA, Ninel!